Sandwich-ul ăsta l-am făcut, vă spun sincer, de poftă. Am văzut bagheta de secară în galantar - și în mintea mea s-a format pe loc un sandwich simplu și gustos. Iar crema de brânză e absolut delicioasă și poate fi folosită și în multe alte combinații.
Iar a trecut prea multă vreme de când n-am mai făcut pește. Așa că ieri am improvizat o minune cu ce-aveam la îndemână. Peștele ca peștele, dar sosul mi-a plăcut mult și cred că data viitoare îl fac în cantități mai mari și îl încerc și cu oarece pui. O singură observație - eu am folosit pangasius, că asta mi-a fost aproape. Dar dacă încercați...
Denumirea acestei rețete chinezești vine de la faptul că cele trei ingrediente care formează sosul în care se gătește puiul - soia, oțetul și zahărul - se măsurau cu o ceașcă de ceai. Eu n-am respectat proporțiile, dar tot a ieșit o mâncare delicioasă, dulce, sărată și acrișoară în același timp.
Puiul ăsta cu sos de portocale se întâlnește prin meniurile mai multor restaurante. E și ușor, și gustos. Și dulce, și iute, și picant - chiar și un pic sărat. Pe scurt, e o mâncare simplă capabilă să bucure multe papile gustative.
Tochitura, pre numele ei adevărat, provine de la verbul a topi rostit cu grai moldovenesc - a tochi. E o mâncare care a evoluat de-a lungul a sute de ani de la bucăți de porc cu grăsime prăjite până la combinația pe care o găsim azi în restaurante cu denumiri ca tochitură moldovenească, ardelenească și câte or mai fi.
De-o vreme, mama îmi spune că tata are o nouă gustare preferată: o cremă simplă de brânză cu multe arome, foarte ușor de făcut, de altfel. Așa că ieri i-am cerut mamei rețeta și m-am pus pe preparat.
Când zic că asta-i salata MEA de primăvară, mă refer la faptul că-i salata mea preferată, pe care o pot face, de obicei, doar primăvara. Pentru că atunci apar leurda, și frunzele de măcriș, dar mai ales cașul ăla de oaie moale, proaspăt, nesărat - care îmi place atât de mult.
De obicei, când mi-e poftă de vreo chinezărie, răsfoiesc Rețetele lui Radu. Ieri am dat peste acest pui cu mango, la care am poftit intens de îndată. Am adaptat (puțin) rețeta la ce-aveam eu la îndemână și de ea am lipit un orez basmati, ca să-i dau o tentă de multiculturalitate :)
A fost vreme când mâncam cel puțin săptămânal mâncarea asta. Apoi o altă vreme când - poate pentru că mâncasem prea des - n-am mai mâncat, ani de zile. Ieri însă m-a pălit o poftă netrebnică. Și, pentru că eram un pic în criză de timp, dar îmi era și poftă, și foame, am ales cea mai rapidă variantă pe care o știu.
Mă întreba la un moment dat cineva dacă ştiu să mai gătesc şi altceva înafară de deserturi. Pe lângă faptul că se presupunea că nici nu aş mai mânca altceva înafară de tarte şi prăjituri (uau, aş vrea eu, dar aş avea cel puţin 100 kg în două luni!), m-a amuzat concluzia lui că dacă am un blog unde postez numai deserturi, numai asta ştiu să şi...
