Hanul Berarilor, București

articol trimis de Ina Mitrache

Cronica unei mese de pensionare, (ne) fericită  la Hanul Berarilor, București.

Un grup de oameni, finantiști de felul lor, 24 la număr, ne-am decis să-l serbăm  pe colegul nostru, care se pensionează. Unde? La Hanul Berarilor Interbelic, București, Str.Poenaru Bordea.

Zis şi făcut. În friguroasa amiază a zilei de 9 martie, cu blănuri și miresme de parfumuri (doamnele), cu costume elegante, amintind de personajele de altădată, domnii, purcedem la Han.
Meniul, cel putin aperitivele, fuseseră comandate dinainte. Oameni prevăzători, ne-am gândit că mai bine să se ştie, că până una alta… Ajunşi pe la orele 17 la locul cu pricina, intrăm şi suntem condusi în salon.
Casă boiereasca, amintind de vremuri de demult apuse, cu tabieturi de ceai de după amiază și fursecuri lângă farfuriuţa cu ceai,  cu arhitectură deosebită, destul de prost luminată, însă.
Ajungem în salonul rezervat nouă. Salonul, luminat obscur şi el, cu  o masă pusă în formă de U. Proastă alegere, întrucât, logic, am fi dorit să fim faţă în faţă, să ne putem vedea, comenta, si până la urmă, să-l sărbătorim pe colegul nostru, să ne putem simţi bine.

Aranjamentul mesei - destul de slăbuţ, niste cupe de sticlă care adăposteau nişte lumînărele aromate , lumînărele neaprinse însă, le-am aprins noi cu o brichetă (sic, noroc cu colegii care fumau), tacâmurile asșezate neglijent pe șervetul de hârtie (mic, meschin, prăpădit, amintind de șervețelele de odinioară), în fine…
Ne așezăm, nici nu ne punem bine procoaţele în cuier (hainele, genţi) că se apropie un flacăuaş de noi și ne zice repezit:
“Comandaţi ceva?”
“Păi…..”
“A… bine… vin mai târziu…”  

Și târziu a fost. Așezati la masă la ora 17.10, aperitivele comandate cu mult înainte au sosit la 18.30, pentru unii chiar la 18.45. Au fost 6 farfurii cu  aperitiv comandate. Cine a făcut comanda, a crezut că sunt mai consistente. Ce a sosit a fost cu mult sub ideile noastre. Am putut, din cauza amplasamentului scaunului meu, să pozez doar 2, un platou cu brânzeturi și unul tradițional.

Alte colege, care au ținut post, au beneficiat de fasole bătută și zacuscă, câte o lingură din fiecare. Suficient, postul presupune sacrificii.
Întreband una pe cealaltă “vrei tu feliuţa de castravete? Nu, eu iau jum[te de ficăţel” (4 la număr, în slăninuţă). De abia stăpânindu-ne râsul, ochind  2 bulete de cașcaval  plecate în cercetare din farfuria vecină,  bulete care au sfârșit repede alături de ultimul firicel de şorici, firicel care semăna cu codiţa unui șoricel mic, mic - încă așteptam, eu cel puțin, martini comandat.
A sosit, cu o  feliuță anemică de lămâie, care se ţinea cu străşnicie de buza paharului, destul de puţintel și cam…. hm… (cârcotaşă, îmi zic în sinea mea)
Bun, așteptăm pe unicul chelner desemnat să servească la masa noastra de 24 de persoane, depăşit  total de situaţie. Într-un final sosește comanda de fel 2. Pentru grupuleţul nostru, cocoşel de munte la cuptor (de fapt doar jumătate de cocoşel, restul de jumătate probabil aștepta resemnat să ajungă pe altă farfurie) aşezat eroic pe un pat de sfeclă roșie.

Mititei,  cam arşi și afumaţi, cartofi cu rozmarin și coaste de porc la cuptor (coastele, 6 la număr, cam arse, pfui… și uscate de atâta luptă cu focul din cuptor), salată de murături, un şnitel vienez - ce semăna uimitor cu o pisică de mare, atât era de plat.
Apoteotic, observăm 2 cârnați care tronau peste toate astea, puse toate pe un platou. Nu am de lucru și zic:
“Cârnații nu sunt ai noștri…”
‘Mnealui, flăcăuaşul, privește aspru spre  mine și zice:
-    NU?  
-    Nu, zic eu timid.
-    BINE.  Și zice: “SĂ NU VĂ ATINGEȚI DE CÂRNAȚI”. Și pleacă…

În hohote de râs, răspund “nu ne atingem” și aștept. Una dintre colege tot îl chema, cerând cu insistență
să–i aducă felul 2. Vine domnul respectiv și o întreabă: “Ce ați cerut?“ Ea: Cârnați. “Bine” Vine repejor, smulge cârnații de la noi și îi așează în farfuria ei: “Poftim cârnații”.
Mi-am amintit de replica: Vrei belete? Na belete!

De abia ne oprim din râs, că se aude întrebarea secolului “Cine are ardei iuți pe farfurie?”
Doamna care îi deținea, soție de preot, răspunde sfios: Eu (ea având cartofi natur cu ceva de post)
El zice: “Nu trebuia să aveți. Domnul i-a cerut”. Și ia ardeii de la ea, punându-i pe farfuria altui coleg, care avea varză cu rață: “Poftiți ardeii”.
Un râs  general, noroc că ne știm de ani buni și că suntem ca o mare familie.
Ne liniștim, mai reușim să obținem cu greu o apă minerala, 2 sucuri Granini mere cu coacăze, de fapt doar unul căci ni s-a spus ca “nu mai e și al doilea, vreți altceva ?”

Vine desertul. Mere în foetaj. Proaste, foetajul necopt, fructele de pădure – niște afine prăpădite și acreeeeee….

Eu - tort de biscuiți. Gust pregnant de esență de rom, nucile mari, tăiate, fugeau să se elibereze din blatul sfărâmicios prin ditamai farfuria de fel 2, căci acolo fusese adus…

Cafea nu am mai cerut, căci riscam să plecăm de acolo direct la instituţie a doua zi, la repeziciunea cu care se aduceau comenzile.

Una peste alta, atmosfera, bancurile și voia bună nu au lipsit. Intoxicaţie nu a facut nimeni, dar, servirea…
Poate dacă aveam alt ospatar, poate dacă nimeream alte feluri, care să se facă mai bine si mai repede… eu ştiu?
EU a doua oara nu mă mai duc! Doresc poftă bună și să aibă mai mult noroc cei care se duc.

PS. Colegii mei mi-au umplut – pentru căței - o plasă întreagă de fripturele, cârnăciori etc. de pe la ei.

Quod erat demonstrandum